M-am dus în Mexic acum doi ani, după o experiență nu prea plăcută. O experiență care m-a schimbat, o depresie din dragoste care mi-a dat fiori, m-a făcut să am gânduri ciudate. Am vrut să citesc o săptămână, să mă regăsesc și să stau pe o plajă pustie. Uitasem ce însemnă să fii singură pentru o perioadă mai lungă de timp și nu aș fi vrut să îmi provoace nici o anxietate acest sentiment.

Un prieten mi-a recomandat o zonă în partea de nord a Yacatanului, în Mexic, care nu prea este împânzită de turiști și am zis – De ce nu! Am tot citit pe net, părea ok, iar fructele de mare erau delicioase, câteva baruri, oricum totul părea ieftin. Poate doar biletul de avion a depășit puțin bugetul, dar am găsit pe Airbnb o cameră în casa unei doamne și am făcut o economie.

Am luat un bagaj mic, două-trei rochii, un costum de baie, că în martie este ciudat să pleci în zone calde… Eram singură pe o insulă superbă, capabilă să fac tot ce voiam. Și chiar găsisem o pădurice aproape de plajă, mi-am pus un hamac, mi-am luat cartea și am tot dormit acolo vreo două după amiezi. Aveam un program perfect – dimineața beam cafeaua cu proprietara, îmi luam apoi cartea, hamacul și plecam spre plajă. Nisipul era neatins la orele la care ajungeam eu. Apa era perfectă, iar după două bălăceli mă retrăgeam la umbra copacilor stufoși. Cred că m-aș putea obișnui cu ritmul ăsta. Aveam planuri să-mi închei călătoria cu două nopți în Tulum. Tulum era la modă este recunoscut pentru clasele de yoga care se țin pe plajă, așa că am rezervat un hostel, am verificat orele de feribot de peste două zile, apoi am decis să mă duc la cină. Ce interesant este să nu ai planuri, să nu depinzi de nimeni. Oare unde am dispărut timp de șapte ani. Într-o relație bolnavă, din care am scăpat doar că am fost părăsită. Mă rog, acum este timpul pentru o băutură. M-am așezat la bar să privesc lumea din jur. Fericiți, vorbăreți sau bețivi. În celălalt capăt al tejghelei mă privea insistent un bărbat. Era frumos, dar am continuat să citesc după ce am comandat o băutură. Nu prea îmi era foame. Priveam discret cum domnul înainta câte un scaun, apoi încă unul și a ajuns lângă mine. Între timp venise și mâncarea. I-am zâmbit. Am început să vorbim, să mâncăm și iar să vorbim. Era Sebastian, proprietarul barului. Credeau că nu înțeleg spaniola când barmanul i-a spus – De ce nu o iei mâine la pescuit? El a ridicat si sprâncene, un semn de încântare cred, iar eu, ca și cum aș fi părut uimită când mi-a spus, am acceptat. Oare ce a fost atunci în capul meu. Nu știu. Dar știu că a doua zi dimineață îl ajutam deja să dezlege barca acostată la mal, am încărcat undițele, câteva sticle de apă și m-am trezit deja la pescuit.