Este un băiețel fragil, cu umerii aplecați, pantaloni colorați pe care îl urmăresc în fiecare seară cum merge pe bicicletă. Azi, în timp ce trecea prin fața blocului meu, bicicleta lui a trecut peste bordură, dar nu a reușit să o urce. Bicicleta s-a prăbușit. Cu genunchiul învinețit și însângerat și buzele tremurânde, se uită la tatăl său care vedea agale din spate ca și cum i-ar fi cerut permisiunea să plângă. Lacrimile parcă așteptau aprobarea, le vedeam cum stăteau la coada ochilor.

Tatăl evită să-l privească, se apleacă doar să ridice bicicleta. Se uită la ghidonul îndoit, dă ușor din cap și aștepta ca cel băiețelul fragil să revină. Cel mic se uită cu speranță și spune – Tată, și eu sunt rupt! Uite, la genunchi. Tatăl își mută privirea spre genunchiul plin de sânge, ia o poziție de drepți, dar fără a-l privi pe micuț în ochi, doar făcându-i semn să ia bicicleta. Cuvintele nerostite sună tare în mintea băiețelului – Băieții nu plâng!

Încă din copilărie, această credință cred că un stereotip al societății continuă să construiască ziduri în jurul  bărbatului. Fără a permite lacrimilor să liniștească suferința. Și inima lui este la fel de fragilă. Și el are voie să plângă, așa ca fetele. Și el este o ființă tandră, pasională, care simte aceeași durere și plăcere, bucurie și tristețe.

Până la urmă, și plânsul este un drept al nostru. Și nu putem nega faptul că avem nevoie și de lacrimi. Pentru că băieții plâng!