Am plecat dis de dimineață cu feribotul. M-am trezit la cinci și am început imediat să plâng, în timp ce strângeam periuța și cremele din baie. – Pleci chiar acum când începusem să mă îndrăgostesc de tine”, a spus el, doar că nu știam dacă vrea să se îndrăgostească sau doar să pară o zicere. Așa, generică, pentru că nuanța verbului nu mi s-a părut prea pronunțată. După ce a zis asta, dacă într-adevăr voia să rămân venea să mă ia în brațe. Am simțit că totul era generic, că totul s-a pierdut în aerul tare care pătrundea în cameră și s-au pierdut. A fost oare o nedreptate că am plecat?  Oricât am vrut, am sperat să facă o declarație sau o cerere dramatică, să mă roage să rămân, nu a făcut-o. Și am plecat…

Am ajuns acasă și am plâns iar. Nu mi-am putut da seama cum ar fi trebuit să se termine această poveste. Ideal ar fi fost să continue. Dar cum… Fata singură se duce pe o insulă, fata se întâlnește cu băiatul, fata s-a îndrăgostit sau nu de băiat, fata pleacă acasă, băiatul nu poate veni să o viziteze, așa că tot ce poate face este să încerce să-l convingă, să-i ceară să se întoarcă, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. El este altfel, vrea să stea acolo, pentru că universul l-a dorit acolo. Am început viața mea de oraș. Am ieșit cu prietenii, am citit, am mers în parc, în weekend. Toți îmi spuneau să trebuie să fiu fericită, că merit, că trebuie. Ok, dar cum. M-am întins în pat și m-am uitat fix la tavan. Am nevoie de curaj să-i spun că mi-e dor pe WhatsApp. Răspunsul nu o să apară, sunt singură. Doar un emoji cu brațele desfăcute.

Peste câteva zile, m-a sunat și am spus că aș putea să mă întorc. Cred că a râs de mine, pentru că răspunsul său a fost ambiguu – Dacă vrei să vii, eu o să fiu aici. Mi-am dat seama că a fost singura dată când am spus sincer unui bărbat ce vreau. Dar m-a lăsat în preajma gândurilor mele, pentru că acel – Hai că mai ne auzim m-a pus în dilemă. Povestea ar trebuit să se încheie cumva.

O ultimă încercare

La mijlocul lunii mai, plănuiam o călătorie pentru a vizita prieteni și pentru a participa la o nuntă. Cu o seară înainte să plec, am primit un mesaj de la el, spunând că ar trebui să vin în vizită. Am spus ok, a spus că ești sigură, și pentru că ador deciziile neprevăzute am plecat. Și așa am mai petrecut alte cinci zile împreună. Uitasem de nuntă, dar în dimineața în care ar fi trebuit să ne vedem în holul hotelului, le-am sunat pe fete și le-am spus – Sunt cu el. Iar fericirea lor, a tuturor celor de acolo a fost în cor – Nu vine, este pe insulă. Bravo, fato, meriți! Amândoi am început să râdem când am închis. Am căzut din nou în aceeași rutină: dimineți și seri împreună, cu zile pe care le-am petrecut doar noi doi, rupți de lume. Într-o seară computerul meu a murit și ne-am certat pentru că mi-a spus că femeile nu au grijă niciodată de mașină, de telefon și laptop. Tot timpul se întâmplă ceva. Știa că sunt furioasă, dar nu mi-a cerut scuze. Am încercat să trec peste ea. Devenise și el mai tăcut; aveam mai puțin de vorbit din acel moment. Nu a mai fost ca înainte nimic. M-am simțit din nou neliniștită. Am avut o altă perioadă plăcută și nu am regretat nimic și în fiecare seară mă săruta și zâmbea și mă numea nebună că fac lucruri pe care el nu le-ar face. – Ce anume, că vin aici de fiecare dată, că nu pot sta fără tine? – Și asta, a spus. De acolo s-a instalat tăcerea. Oare mai era ceva? Veneam, plecam, asta era nebunia? Sau poate trebuia să rămân. Când am făcut ultima călătorie, mi-am dat seama că aceasta va fi ultima. Lucru pe care l-am considerat a fi în regulă. Mă întorceam pentru că voiam să văd ce se întâmplă dacă mă întorc. În dimineața în care am plecat, nu am plâns. Nu m-am plâns nimănui că sunt singură, nu am mai povestit nimănui despre el.